Trebuie Google taxat?

De ce mai discutăm? Parcă pe piaţa liberă şansele erau egale pentru vînzătorul de merdenele şi pentru ăla care te ajută să cauţi reţete de merdenele după algoritmi complecşi.

[Guest post by Costi Rogozanu]

Simplul fapt că Google provoacă o astfel de discuţie ne arată ce e Google de fapt: o companie care a depăşit de foarte mult statutul de simplu „jucător pe o piaţă”. E o companie hiperstrategică care are capacitatea să se prefacă mirată că i se cer taxe.

Ministrul nostru de finanţe se plîngea că o bătrînică vînzătoare de usturoi nu plăteşte taxe. Ei bine, cînd intră ministrul pe Google mîine dimneaţă, la cafea, poate dă şi o căutare „Google, paradis fiscal” şi află scheme prin care mari corporaţii evită plata corectă.

Google ar trebui să plătească pentru conţinut?

De aici încolo o să apelez la nişte declaraţii făcute în acest foarte interesant interviu cu Sergey Brin şi Larry Page.

Gazda întreabă la un moment dat ce părere au despre viitorul muncii, în condiţiile în care maşinile preiau din ce în ce mai multe sarcini.

Larry Page: “90 percent of people used to be farmers. So it’s happened before. It’s not surprising.” Am mai fost în evul mediu, de ce nu ne-am întoarce de data asta cu o aristocraţie tehnologică la bord?

Buuun, deci avem comparaţia cu fermierii. Să punem în loc de fermieri, producătorii de conţinut de toate felurile, entertainment, ştiri etc. Situaţia e nasoală, ca şi în cazul producătorilor de castraveţi sau de lapte. Dacă nu se strîng în mari asociaţii, ca să aibă putere de negociere, retailerii (sau intermediari) vin şi îi calcă în picioare, le dau pe un kil de ardei gras sau pe un litru de lapte un preţ de nimic. Iar producătorilor de conţinut Google le dă chiar “nimicul” înfăşurat în diverse forme: audienţă! Cînd, de fapt, e vorba de însăşi supravieţuirea la limită.

Ce facem cu toată hoarda de muncitori?

Mai întîi să constatăm că viziunea tăticilor Google într-o bună parte e corectă şi ar putea intra uşor în textul unui marxist contemporan:

“If you really think about the things that you need to make yourself happy – housing, security, opportunities for your kids – anthropologists have been identifying these things. It’s not that hard for us to provide those things. The amount of resources we need to do that, the amount of work that actually needs to go into that is pretty small. I’m guessing less than 1 percent at the moment. So the idea that everyone needs to work frantically to meet people’s needs is just not true. I do think there’s a problem that we don’t recognize that. I think there’s also a social problem that a lot of people aren’t happy if they don’t have anything to do. So we need to give people things to do. We need to feel like you’re needed, wanted and have something productive to do” (Larry Page)

Problema e că, după ce recunoaştem această minunată realitate, că e deja foarte mic efortul pe care l-am putea depune pentru un minimum de confort!, o ardem cu filozofii idioate: cum că ce-ar fi să împărţim un salariu la mai mulţi.

Miliardari de azi au tot propovăduit această idee genială: să împarţi în două un salariu şi să ai în felul ăsta doi angajaţi. Jesus fuck! Google ar vrea să intre în forţă peste vechile convenţii sociale, dar fără să schimbe nimic. Păi tocmai prima parte a afirmaţiei necesită o schimbare socială fundamentală: faptul că nu mai avem nevoie de atîta muncă pentru supravieţuire nu trebuie să însemne că ne va fi din ce în ce mai greu să trăim de pe urma unui job.

Uneori viziunea şi dorinţa acestor oameni de inovaţie e absolut incredibilă, dar invariabil intervine o dorinţă sinceră cu o violenţă de secol XIX de monopol şi de obţinerea a rentei din monopol.

Problema principală a creatorilor Google e că au creat o unealtă care poate transcende sistemul, dar că nu vor s-o folosească decît ca să-l alimenteze şi să-l conserve. E ca şi cum ăia de mergeau acum juma’ de secol pe lună ar fi folosit racheta să meargă prin Dorobanţi, să impresioneze băieţii şi fetele de bani gata.

Merită Google totuşi apărat în unele situaţii?

Da, cel puţin în două situaţii. Cel mai interesant caz este Google books.

Să luăm documentarul “Google and the World Brain”, un istoric interesant al întregului scandal cu scanarea cărţilor din mari librării ale lumii. O bună intenţie critică în documentar se transformă încet în tot ce se poate mai reacţionar: prezentăm cum google s-a apucat să scaneze la grămadă milioane de cărţi, iar apoi le-o tragem în numele drepturilor de autor.

“World Brain” e o sintagmă folosită de H.G. Wells în cîteva conferinţe de acum trei sferturi de veac. Scriitorul ar fi dorit o enciclopedie universală (care seamănă mai mult în proiect cu Wikipedia). Dar nu are rost să critici proiectul Google Books cu drepturile de autor. Cum să ţii partea îmbuibaţilor de tip vechi împotriva unor capitalişti măcar inovatori?

Au mărit limita de drepturi de autor cu zeci de ani şi degeaba. Situaţia e iarăşi similară: se bat două tipuri de investitori şi să nu credeţi că autorii, producătorii conţinutului propriu-zis, au mare scofală de cîştigat.

O altă situaţie cel puţin ambiguă, creată de o propunere imbecil-conservatoare din Europa, este “dreptul la uitare”. Dreptul la ştergere din motoare de căutare este cel puţin discutabil şi va fi abuzat tocmai de aceia care au bani şi interes să tot şteargă adevăruri despre ei. Ştiu, în principiu nu se şterg chestiuni de interes public: ştim bine cît de interpretabile sînt “chestiunile publice” şi oricum nu cred că asta e soluţia de reglementare a căutării google.

Ce e riposta “naţională” la adresa Google?

Mari companii evazioniste sau pur şi simplu atît de arogante încît folosesc conţinutul pentru că pot au şi ele un rol: scot în evidenţă cît de anchilozată e Uniunea Europeană ca structură.

Google a enervat ţări cu tradiţie în colectat taxe şi prezervat drepturi. Franţa a reacţionat prima, Germania imediat după, acum vin iniţiative şi din alte ţări: ideile merg mai curînd spre taxat conţinutul, spre reglementare pentru încurajarea presei (o formă subtilă de întărire a dependenţei presei de autorităţi?). Cu taxarea afacerii în sine merge greu. Cînd vom semna şi tratatul transatlantic va merge şi mai greu.

Dar fiecare a reacţionat NAŢIONAL. Or, e ca şi cum ai trage cu praştia după F16. Uniunea Europeană nu a fost în stare să propună o reacţie grupată şi probabil cu mult mai multe şanse pentru producătorii mici de conţinut şi cu şanse de ajutor real pentru presă. UE s-a arătat încă o dată ce e, un ghişeu de informaţii, o piramidă de birocraţi îmbuibaţi.

A ajutat şi în România presa (cam un sfert din piaţa de publicitate zice ultimul raport CJI) – banii au venit şi s-au dus pe lîngă ţintă, dar ziariştii sînt adînciţi într-o mlaştină SEO fără ieşire. E mai rentabil să faci rapoarte de monitorizare, conferinţe, praznic de moartea presei, decît să faci presă propriu-zis.

Să facem o paranteză. “Conţinutul n-ar fi trebuit plătit şi de cablişti?”, s-au întrebat cîţiva jucători mai mari de pe piaţă, acum cîţiva ani. Şi uite aşa Pro şi Intact au reuşit să mai ia ceva bani de la cablişti. Restul zic mersi că-s în must carry. La nivel european aşa se întîmplă cu Germania şi Franţa, poate apoi UK sau ţările nordice: hai să luăm ce putem şi restul… la gară!

Se bat businessuri vechi cu businessuri noi, folosind arma de distrugere în masă a dreptului la informaţie. Totul se petrece în numele progresului.

Ce vrem de fapt de la Google?

Brin şi Page vor să vedem în ei nişte pionieri ai tehnologiei, un soi de Armstrong şi Gagarin. Culisele sînt însă despre altceva, şi trecem în felul ăsta la întrebarea finală:

Ce vrea Google de la noi?

Pînă la urmă, control. Noi ne oferim cu plăcere, mulţi dintre noi părem foarte puţin stresaţi de cedarea controlului, dar sîntem în stare să cerem reglementări suplimentare şi transparenţă?

Evgeny Morozov e analistul principal al tendinţelor de control în industria IT. Nu e deloc anti-tehnologie, cum nu sînt nici eu. Problema e că resursele acestui vizionarism sînt extrem de rudimentare: secretomanie, dorinţă de monopol; parcelarea şi scoaterea lumii virtuale la produs bani indiferent de consecinţe.

Dacă Google vrea control, este evident că-şi va negocia această dorinţă de putere cu diverse entităţi: state, alte corporaţii etc. O face deja. Ştiam că sîntem producători pentru Google. Ştiam că sîntem nu doar consumaţi, dar şi virtual plătitori pentru distracţia de a fi consumaţi. Mă interesează prea puţin paralizia şi neputinţa vechiului tip de business de a rezista în faţa noilor prădători.

Ce mă interesează cu adevărat e să transformăm soarta Google într-o discuţie politică. Iar prima discuţie începe de la meditaţiile unor Brin, Page (şi Gates, la un moment dat) pe marginea elitelor tehnologice şi a celor 90% „fermieri”.